Istoria medicinii vâlcene se pierde în negura veacurilor trecute.
În anul 1545, Radu Paisie a rămas, cu întregul său sfat domnesc, la Râmnic, pentru îngrijirea sănătății.
La Râmnic va veni, în mai 1557, Pătrașcu cel Bun, „bolnav de piept” pentru a se îngriji de afecțiunile pulmonare.
Cronicile timpului amintesc de prezența “ bolnițelor”, așezăminte care funcționau pe lângă mânăstirile Cozia (sec al XIV-lea) și Hurez ( sec al XVIII-lea), unde cei bolnavi erau îngrijiți de slujitorii monahali. Pe frescele acestora încă se mai pot observa imagini din care se pot deduce cunoștințe despre bolile contagioase sau despre răni și metode de vindecare a acestora.
Un băcan din Râmnicu Vâlcea comercializa în prăvălia sa leacuri aduse de la Sibiu. Astfel, într-o cerere din 1778 a unui boier din oraș, i se cere acestuia un leac compus din: “o pătrime oca rosmalin și să fie amestecat cu rabar bleter” ( foi de dafin).
Primul medic oficial din Râmnic a fost Adam Ulrich numit în calitate de chirurg în anul 1792 de către Episcopul Filaret, al Râmnicului, o rețetă a acestui medic pomenea: ”să se cerceteze în grădinile Sibiului sau în grădina Brokantal de niște poame ce le zice ananas, să se cumpere două poame și să se trimită pentru dumneaei Doamna lui Iancu Caragea , bivel-postelnicul, care din nașterea unui cocon se afla lehuză”.
Pe vremea domniei lui Alexandru Vodă Ipsilanti (1774-1782),
„…Orășenilor, de ziua Măriei Sale, li s-a organizat la Vâlcea, pentru prima oară, un serviciu gratuit de sănătate”, pentru toți locuitorii, fără deosebire de naționalitate sau religie și s-a numit „un dohtor cu plată, câte 50 de taleri pe lună, din cutia milostivirii”. Evenimentul este demn de reținut, cunoscut fiind faptul că gratuitatea serviciului medical a fost introdusă pe teritoriul european abia în vremea primului război mondial.
Între 1789 și 1792, pe vremea războiului și a ocupației austriece, la Râmnic s-a organizat un spital. Iată cum descrie Dionisie Eclesiarhul acest episod: „Soldații se îmbolnăveau de lingoare … și nimic nu folosea, încă mai rău răcia și îndată muria… pe mulți îi duceau la Râmnic, la spital, cu socoteală că iaste acolo aer de munte”…
După retragerea armatei, în anul 1791, pentru spitalul ridicat de austrieci, Episcopia și mânăstirile au făcut plată Domniei pentru ca spitalul să fie lăsat pe seama orașului.
La 15 octombrie 1802, domnitorul Constantin Ipsilanti trimitea la Râmnic „un doctor deosebit, cu știința tămăduirii pentru bolnavii din județ, fiind plătit cu 40 de taleri pe lună și încă 20 de taleri pe an, pentru ierburile adunate și folosite la pregătirea leacurilor”.
Autoritățile locale s-au îngrijit pentru asigurarea sănătății locuitorilor , prin aducerea și numirea de doctori, organizarea de carantine pentru izolarea și eradicarea epidemiei de holeră și pentru înhumarea celor decedați din cauza ciumei ce a bântuit în acea vreme.
În anul 1831, medicul Francisc Albaier a procedat la vaccinarea copiilor împotriva vărsatului.
În anul 1832 este atestată deschiderea farmaciei “Salvator” de către spiterul Miscoltz, despre care medicul Francisc Albaier raporta Inspectoratului general al carotinelor, că “a fost calfă de spițer la Deva”.
Printre medicii care au practicat pe teritoriul județului Vâlcea se numără:
1834 – medicul austriac Wilhelm Zingler, 1837 – medicii Vasile Anania și oculistul Vasile Popovici, (acestuia din urmă interzicându-i-se, în anul 1834, practicarea profesiei „din cauza relelor purtări”. În locul său a fost numit medicul Iosif Binder, cu o leafă de 4790 lei anual, jumătate din sumă fiind achitată de către orășeni. El a și fost confirmat ca staroste al Agenției Austriece, înlocuindu-l pe doctorul Zingler, care a fost destituit în urma scandalului provocat de medicul Anania).
Pentru a fi tămăduită de boli, o parte a populației sărace apela la persoane care „doftoriceau” după metode empirice. Rezultatele acestor practici ilegale fiind, deseori, dintre cele nedorite, autoritățile au luat măsuri de interzicere a lor.
Magistratul orașului a concesionat, unui negustor din București, dreptul de aprovizionare cu lipitori a spitalelor civile din județ, luând măsuri de stăvilirea contrabandei.
Este de menționat cazul lui Petrache Burumliu, din Râmnic, care relata: „…pentru patima ce o am, cu dureri la un picior, cu 14 ani de suferințe, m-am silit cu datorii și doftori și nu s-a putut cunoaște nimic – pentru care – m-am hotărât a merge la băi în țara nemțească”. Pentru aceasta, la 18 martie 1830, își va vinde casele din mahalaua Sf. Dimitrie, lui Iordache Olănescu, pentru suma de 900 de lei.
În anul 1832, prin Ordinul 6499/1832 al Departamentului dinlăuntru, s-a hotărât înființarea unui spital, în casa aparținând lui Ghiță Iopivale „… în care se vor aduna femeile publice și după căutare să fie oprite cele bolnave și să fie doftoricite în patru-cinci săptămâni”.
În același an apar primele circumscripții sanitare, dar din cauza lipsei de medici funcționarea lor devine posibilă abia în 1848, când circumscripțiile sanitare au fost grefate pe structura plășilor și a plaiurilor.
În dotarea acestui spital, care a funcționat într-o casă ce aparținuse lui Ghiță Iovipale și dăruită comunității cu condiția „de a fi reparată și a servi numai pătimașilor”, era înregistrat ca instrumentar „un clisir cu două șprițuri, unul de parte bărbătească și altul de parte femeiască”.
Mai târziu, în anul 1843, s-a luat hotărârea de înființare a unui spital de boli venerice pentru tratarea locuitorilor județului Vâlcea.
Încă din anul 1855, la Râmnicu Vâlcea numărul medicilor a crescut față de perioada precedentă adăugându-se numele: Zographos, Schlachter și Binder.
Tot la Râmnic au fost organizate și spitale ale armatelor străine de ocupație, pentru militarii bolnavi sau răniți. Astfel în anul 1849, a fost înființat un spital de către armata rusă, care după patru luni a fost mutat la București, dar și un altul pentru militarii turci. În clădirile schitului Troianu, tot în anul 1849 s-a organizat un spital pentru 200 de soldați austrieci suspecți a fi bolnavi de holeră.
Prin ofisul domnesc din anul 1852, al domnitorului Barbu Știrbei, privind înființarea de spitale de boli venerice în capitalele de județ, autoritățile locale au luat măsurile necesare pentru organizarea, la Râmnic, a unui stabiliment cu 15 paturi, unde felcerul Anton Vasilicov era răspunzător de bunul mers al spitalului.
Un al doilea spital militar austriac, pentru care autoritățile locale s-au îngrijit de aprovizionarea cu alimente, lemne, cazarmament și medicamente, a funcționat în anul 1856, în casele lui Fotache Radovici.
Începând cu anul 1854, Râmnicul a beneficiat de serviciile a încă două farmacii.
În perioada 1859-1860, la Râmnicu Vâlcea practicau medicina doi medici, un spițer și trei moașe. Au fost efectuate vaccinări, revaccinări și adoptarea de măsuri împotriva sistării și răspândirii a epidemiilor, printre care și cea de variolă.
În casele lui Vasile Plăpumarul s-a instalat un spital militar, al batalionului III de vânători, cazat la Schitul Troianu, din sudul orașului.
La 1863, doctorul Carol Davila, inspector general sanitar al României a cerut „prezidentelor din județe să întocmească liste cu copiii orfani, fără știrea de rude”, iar în anul 1864, Elena Cuza, soția domnitorului Alexandru Ioan Cuza, scria soției doctorului Zographos, medic șef al județului Vâlcea, că a primit lucrurile trimise pentru copiii ocrotiți în orfelinat, care „își petrec vremile la Cozia”.
În anul 1876, Crucea Roșie din oraș a acordat ajutoare medicale și bănești soldaților ruși care participaseră la războiul ruso-turc.
In anul 1870 a fost înființat spitalul rural din târgul Horezu, avându-l ca medic pe dr. Gheorghe Sabin. Spitalul a funcționat în incinta mânăstirii, servind ca spital militar de campanie, în 1877.
Același dr. Gheorghe Sabin, devenit mai târziu prefect al județului Vâlcea, a fost întemeietorul spitalelor din Sinești (1881) și Lădești (1896).
Între 7 septembrie 1877 și 26 aprilie 1878, în spitalele de la Râmnic au fost internați și tratați 223 prizonieri turci, care „au fost bine primiți de către cetățeni”.
Pentru devotamentul lor profesional și uman s-au remarcat, în mod deosebit, medicii G. Georgescu, din Râmnic și subchirurgul N. Surdu.
Medicul primar al județului Vâlcea, Zographos, a oferit 283 lei, iar doctorul G. Georgescu a declarat, o dată cu donarea sumei de 262 de lei: „Astăzi este o mare datorie să fi alături de cei care își dau viața pentru libertatea țării.”
Pe parcursul întregii campanii de la 1877, în asigurarea serviciului medical au fost angrenați medicii vâlceni: Ion Surpățeanu, Ioan Gh. Țânțăreanu și subchirurgul Ion Cosmescu – student la medicină, ca și sergentul sanitar Ion Dăscălescu. Numărul extrem de mic al personalului de deservire a ambulanțelor a fost suplimentat prin recrutarea de „bărbieri”, ostași voluntari și absolvenți ai Școlii Normale din Râmnicu Vâlcea.
Personalul medical, care a trudit fără preget, ca și populația civilă, care și-a adus contribuția la îngrijirea răniților, fie ei soldați români sau prizonieri turci, fără prejudecăți, denotă sentimentele de generozitate caracteristice românilor. Asemenea lor și împreună cu aceștia, numeroși monahi și măicuțe din Eparhia Râmnicului, femei ale județului Vâlcea, conduse de Elena Florescu, directoarea Școlii de fete din oraș „au dat mare îngrijire, cu blândețe, celor suferinzi, veghind zi și noapte la căpătâiul suferinzilor oșteni răniți în lupte.”
Numărul locuitorilor Râmnicului ajunsese la cca 7000. Spitalul din Râmnicu Vâlcea a funcționat în diferite clădiri improvizate până în anul 1896 când a fost finalizată construcția clădirii în care actualmente funcționeaza secțiile ORL și Oftalmologie.
Directorul din acea vreme al spitalului a fost dr. Ioan Suciu, care și-a adus aportul la construirea acestei instituții sanitare și căruia, râmnicenii, ca recunoaștere a meritelor acestui slujitor al lui Esculap, i-au ridicat un bust chiar în curtea spitalului.
Dintre medicii vâlceni, unii au devenit cunoscuți nu numai în țară, ci și în afara ei. Este cazul doctorului Ion Puțureanu care realizează în anul 1913 un ser și vaccin antituberculos, decoperirea sa fiind publicată în revistele de specialitate ale vremii. Astfel, profesorul Charles Achard a prezentat această descoperire Academiei de Medicină de la Paris, solicitând patent pentru folosirea „germenilor și a formelor evolutive ale baccilului Koch”.
Un mare succes l-a avut și emulsia pectorală a „Dr. Puțureanu”, pentru boli de plămâni și bronhii, care fusese aprobată de Consiliul Medical Superior din București. Trebuie amintit și faptul că dr. Ion Puțureanu practica medicina și la sanatoriul care-i purta numele, din Băile Olănești.
În anii primului război mondial, pe teritoriul județului Vâlcea militarii români au susținut lupte grele cu armatele de ocupație germano-austro-ungare.
Un episod aparte, care a avut loc la spitalul din Râmnic este descris astfel de Nichifor Crainic, în memoriile sale: „… un vâlcean, care și-a simțit sfârșitul aproape, a chemat lângă el un camarad cu vioara, să-i zică Doina Oltului; credea că așa poate muri mai ușor, cu gândul la nevastă și copii. Am rămas lângă el, cu doctorul Simian, până i-am închis ochiii, în trilurile nostalgice ale doinei. Tot salonul plângea…”
În 1939, la inițiativa medicului Petre Teodorini, originar din Drăgășani, “având strălucite studii la București și Paris”, la Râmnicu-Vâlcea se înființează un spital de copii cu un număr de 20 de paturi, acesta ajungând, în anul 1948, la 50.
În a doua parte a lunii octombrie 1941, au fost aduși la Râmnicu-Vâlcea, primii militari români, răniți în luptele pentru cucerirea Odesei. Ei au fost cazați și îngrijiți în cele două spitale militare de campanie, organizate în localurile Liceului „Alexandru Lahovari” (azi Colegiul Național „Alexandru Lahovari”) – Z.I. Nr. 531, condus de căpitanul-medic vâlcean Neogoescu și la Seminarul teologic „Sf. Nicolae” (actualul Colegiu Național „Mircea cel Bătrân”) – Z. I. Nr. 534, condus de medicul Petre Teodorini.
La Râmnicu Vâlcea aveau să-și găsească adăpost numeroși răniți și mari mutilați de război.
Baza materială a circumscripțiilor sanitare a crescut prin darea în folosință a unor noi sedii, dotate cu aparatura necesară. Vechiul spital al Râmnicului a fost extins, adăugându-i-se noi clădiri anexe; tot in acea perioadă a luat ființă și un centru stomatologic.
In 1972 se inaugurează sediul actualului Spital Județean de Urgență – Vâlcea, având inițial un număr de 700 paturi, pe parcursul anilor, capacitatea extinzându-se, ajungând la 1750 de paturi și asistat de o policlinică modernă pentru acea perioadă. Au fost create noi secții, cu profiluri noi ale paletei de competențe: reanimare, fizioterapie și medicină, fizică, recuperare, endocrinologie, cardiologie, psihiatrie, medicină internă, o secție de chirurgie cu specialități în traumatologie și urologie, boli infecțioase, deservite de un personal medical specializat și dotate cu aparatură și instrumentar avansat. S-a redus astfel fluxul bolnavilor spre marile centre medicale din țară.
În anul 1977 a fost demarată activitatea unui centru de medicină nucleară, dotat cu aparatură de scintigrafie, un laborator de endoscopie și echotomografie.
În anul 1988, „zestrea” sanitară a Râmnicului s-a îmbogățit cu încă o policlinică, amplasată în centrul municipiului, iar în toate unitățile economice și în principalele instituții de învățământ au fost înființate policlinici sau dispensare.
După anul 1990 s-a procedat la o nouă formă de organizare sanitară a întregului județ. Alături de spitalele aflate sub îndrumarea Ministerului Sănătății astăzi este activă o bogată rețea de cabinete medicale și farmacii particulare.
În anul 2005, s-a extins spațiul funcționabil al spitalului, prin construirea unei mansarde, deasupra ultimului etaj. Aici au fost construite încăperi destinate actului administrativ-organizatoric creându-se astfel, noi spații operaționale pentru practicarea actului medical.
În județul Vâlcea, rețeaua sanitară cuprinde și spitalele din localitățile: Drăgășani, Brezoi, Horezu, Bălcești, aceste unități spitalicești urmărind ocrotirea sănătății în teritoriile care le-au fost arondate.
La Mihăești funcționează Sanatoriul de pneumo-fiziologie, pentru tratarea bolilor aparatului respirator.
Tot din rețeaua sanitară, fac parte și centrele medicale și balneare din stațiunile din vecinătatea municipiului Râmnicu Vâlcea.
Apele de la Călimănesti și Ocnele Mari erau recunoscute pentru efectele lor tămăduitoare, ceea ce a făcut ca aceste localități să devină stațiuni balneare vizitate de domnitori ca Radu cel Mare și Alexandru Ioan Cuza.
– Călimănești-Căciulata, dotată cu hoteluri, vile, baze de tratament, piscine cu ape termale și un sanatoriu. Aici se află izvoare cu ape minerale căutate pentru eficiența lor în tratarea unor afecțiuni: digestive, locomotorii, renale și ale sistemului nervos periferic.
Tot la Călimănești funcționează o Secție de recuperare medicală aparținând Spitalului Județean de Urgență – Vâlcea.
– Olănești, dispune de izvoare minerale având calități valoric și chiar superioare celor de la Karlsbad, Ems, Evian, Wiessbadden, Aix-les-baines, în tratarea unor afecțiuni renale, digestive, cardiovasculare, respiratorii, locomotorii, metabolice sau dermatologice.
– Băile Govora, are în dotare instalații cu băi calde, ape sulfuroase sau iodurate, ape minerale cloro-sodice, bromurate și noroi mineral.
– Ocnele Mari, dispune de factori naturali de cură cu ape termale hipertone, acumulate în bazine amenajate pe fostele guri de salină, părăsite. Nămolul sapropelic, apele minerale cloro-sodice, cu concentrație de 180-250g/l completează posibilitățile de tratare a unor afecțiuni, în urma recomandărilor medicale.
Bibliografie
– Arhivele Naționale-Vâlcea, Fondul Tribunalului județului Vâlcea, Fondul Primăriei Râmnicului și Fondul Prefecturii Vâlcea
– Județul Vâlcea – Monografie,. București, Ed.Sport-Turism, 1980
– Corneliu Tamaș – Istoria Râmnicului (Râmnicu-Vâlcea. Ed. Antim Ivireanul, 1994)
– Ion Măldărescu–Emilian Frâncu Râmnicu Vâlcea – mică enciclopedie. Râmnicu-Vâlcea. Ed. Conphys, 2003
– Corneliu Tamaș – Istoria municipiului Râmnicu-Vâlcea. Râmnicu-Vâlcea. Ed. Conphys, 2006